Blog fără violenţă… Să râdem, să plângem şi alte acţiuni de genul ăsta

Asta e blog-ul principal

Asta e, m-au amendat! Cum cine?Ăştia de la Poliţia Maidaneză Comunitară.
Da dom’le, recunosc, am greşit, n-am găsit loc de parcare şi mi-am pus maşina cocoţată pe pământ… sau fân… sau iarbă… sau ce era acolo. Am pus-o acum o lună, dar abia acum mi-am luat amenda, deşi patrulele făloase trec zi de zi pe acolo, s-a nimerit să treacă şi când parcam fără să zică nimic, iar teamă de mine nu cred că le era, nu sunt fioros de felul meu. Nu-i nimic, am mutat maşina (mai precis un prieten că eu nu eram prin zonă), am plătit (mai precis iubita mea că din nou nu eram prin zonă) şi am aflat din procesul verbal că totuşi nu am parcat pe iarbă, cel puţin nu pe iarbă verde, ci pe un loc destinat amenajării spaţiului verde. Bună asta!
Dar nu ma plâng, a fost vina mea în primul rând că am parcat acolo şi în al doilea rând că am maşină cu număr de alt judeţ, doar noi ăştia “străini” am luat-o, probabil s-a trezit în cineva patriotismul local şi afectat de propria plictiseală a-”ntocmit” o reclamaţie. Şi din toata isprava asta am ajuns şi eu să înţeleg rolul Poliţiei Maidaneze Comunitare, am trăit multă vreme fără să-i ştiu rostul, dar acum s-a facut lumină: ea apără comunitatea, pe cea locală de invadatori, iar eu sunt unul dintre duşmani

Hai noroc!

PS: Se întâmplă in Timiş

Vroiam sa merg şi eu la Zoo, să văd leii, şi-asa îmi sufla vântu’ prin buzunare. Iau tramvaiul şi ajung acolo, mai urc nişte scări, îmi iau bilet si intru. Era ceva lume că era destul de frumos pe-afară, animalele erau şi ele ieşite din cuşti şi parcă stăteau la poze. Cum admiram eu făpturile piele şi os de după gratii, aud nişte cuvinte foarte cunoscute rostite de o voce nu prea cunoscută: “Paganini, ce faci drace pe-aici?” Mă întorc, îl vad pe tip, dăm mâna şi ne apucăm la poveşti, ce mai face ăla, cu cine mai umblă aia, pe unde mai ucrezi, banalitati de astea. Mi-a povestit cum şi-a găsit un job nou şi cum i-a dat dracu’ pe ăialalti care işi bateau joc de el cu aportul bani/muncă prestata, dar cea mai tare fază pe care mi-a zis-o a fost cu soacră-sa în tren. Cică tanti era puţin cam dusă de-acasă şi odata s-a urcat fără bilet că erau vreo cinci oameni la coadă şi nu avea chef să stea deşi mai erau 20 de minute până pleca trenul. Şi când a venit boactărul l-a luat asta la ceartă că de ce e o singură casă deschisă, că ea nu vrea să ajungă cu “nevroze” la picioare in cauza cefere-ului şi l-a dat afară din compariment şi l-a mai şi luat la palme de s-a speriat săracul conductor şi n-am mai dat prin vagonul ala (noroc că era ultimul). Ce să mai, am râs de m-am cocosat.
Dar nu de asta v-am povestit faza, partea mai tare e ca nici până în ziua de azi nu am reusit să-mi dau seama cine era tipul cu care m-am întâlnit la Zoo, ăla de mi-a povestit jumate din viata lui şi aproape că era sa fac pe mine la propriu de cât am râs la ce istorioare avea în el.
Dacă ştie cineva, îl rog să mă anunţe şi pe mine, nu de alta, dar era haios, şi el să mă scuze dar am ezitat la început si dupa primele două ore de povestit mi-era jenă să-l întreb “Dar tu cine eşti de fapt?”

Hai noroc!

Am avut ocazia să văd un spectacol deosebit lângă Notre Dame de Paris. Priviţi-l pe domnul din film, ce succes ar mai avea Scufiţa Roşie cântăreaţă daca n-ar fi el?

Să facem un mic exerciţiu, eu mă fac că ştiu ce numere au ieşit la extragerea loto şi voi vă faceţi că intraţi pe blogul meu. Am văzut că asta poate aduce un oarecare număr de vizitatori. Pe alte bloguri chiar veti găsi combinaţia câştigătoare, la mine însă nu, e doar un exerciţiu până la urmă .
Nu mă supăr dacă mă înjuraţi pentru asta, dar promit că nu mai fac.

În noaptea asta, ultima sâmbătă din octombrie, se schimbă ora, 4 devine 3 şi din nou am ajuns să avem zile pierdute în întregime la serviciu (pleci noaptea de acasă, vii noaptea înapoi).

Hai noroc!

Cică am ajuns să văd Parisul. Fiind pe acolo, ca un om de la ţară ce sunt, nu puteam să ratez ocazia să vad şi  eu “turnul”.
Merg, mă plimb, mă uit, îl văd, frumos! Lume multă, turişti de prin toate ţările, eram străin, la fel mă şi simţeam, nici picăturile de ploaie (am avut şi de-asta), niciun cuvânt auzit, nici măcar cei câţiva măgăruşi care aşteptau cuminţi să se tragă-n poze cu turiştii (sau invers) nu m-au facut să simt ceva familiar.  La ce bună atâta măreţie, dacă simţi că nu faci parte din peisaj, cum pot eu să mă laud că am fost acolo, când de fapt simţeam că mă uit la televizor?
Dar lucrurile nu au rămas aşa, dintr-o dată şansa mi-a surâs. Atent la telefonul meu, pierdut prin propriile-mi gânduri, ea, şansa mi-a sărit în faţă (nu chiar ca o leoaică tânără). Era de fapt un om, nici înalt-nici scund, nici frumos-nici francez, nici alb-nici negru. Se apleacă el frumos în faţa mea, ridică un ghiul de “aur” (pe care tot el îl aruncase) şi exclamă către mine intr-o franceză nu chiar pură: “La chance monsieur!” Cunoaşteţi?
Dintr-o dată m-am simţit ca acasă, parcă întelegeam şi zecile de limbi vorbite acolo, cerul se înseninase, măgărusii îmi zâmbeau. Am rămas totuşi cu o nedumerire, ce-a fost mai întâi “La chance monsieur!” sau “Uite băiatu, am găsit un ghiul, dă-mi nişte bani şi ţi-l las ţie, doar l-am găsit împreună” ? Poate îmi ziceţi voi.

Hai noroc!

De-ar şti omul ce ajunge,
S-ar căca şi tot s-arunge,
Da’ mai bine că nu şti’
Că tăt muzgurit ar fi.

În ediția de azi vorbim despre muzică. Trăim într-o țară plină de retardați. Sunt mulți și le place muzica, orice gen, de la hip-hop la polulară, de la a lu’ Guță la digei Project. Pentru exemplarele din specia despre care vorbim e foarte important ca exemplarele din specia umană să afle de această pasiune deosebită pentru muzică. E atat de important incât au învățat să folosească inclusiv telefoanele mobile, calculatoarele sau stațiile de amplificare, toate în scopul de a-și face cunoscute trăirile. Nu există călătorie cu trenul sau cu tramvaiul în care cel puțin un telefon să nu fie pe post de casetofon portabil fără căști, nu există săptămână în care să nu duduie pereții blocului din cauza unor frecvențe joase la ore tot mai nepotrivite și nu exista stradă pe care să nu fie măcar o mașină care să sară de fund în sus din cauza acelorași frecvențe, iar genul muzicii e de fiecare dată altul.

Deși cândva această specie era pe cale de dispariție, noile condiții climatice, politice, economice, cât și faptul că s-a dus o amplă campanie de protejare a ei prin lege au favorizat o dezvoltare neașteptată care a luat prin surprindere pe toată lumea. Cu toate că exemplarele au început să fie privite ca dăunătoare de către oameni, comportamentul a rămas același de pe vremea când lumea lor era una aparte care nu trebuia periclitată în niciun fel, indiferent de deranjul făcut.

Despre alte ritualuri ale acestor minunate bipede, cum ar fi aruncarea gunoaielor peste tot, defrișarea pădurilor sau chiar participarea la diferite emisiuni de televiziune, vom vorbi într-o ediție viitoare.

Hai noroc!

Pe-asta nu prea știu cum s-o zic. Mi-e teamă că n-o să-mi iese așa cum am trăit-o, dar ce să fac, încerc și eu.

Se făcea că sunt în tren, unul de-ăsta care străbate toată țara, așa că n-am idee de unde sunt personajele. La un moment, ca în toate trenurile de pe la noi, unde mulți sunt cei care au câte o mică afacere cu chestii la vânzare, apare un nene la vreo 40-50-60 de ani, nici scund, nici înalt, nici gras, nici slab, nici negru, dar nici alb. Cică vindea niște cizme din piele adevărată, făcute la comandă, motivul vânzării fiind, după cum zicea el că “n-am bani să merg acasă”. Ca să fiu mai exact, asta se întâmpla pe acceleratul Timișoara-București, dar tot că “n-am bani să merg acasă”, omul a incercat sa vândă aceeași pereche de cizme cu o săptămână mai devreme pe acceleratul Bucuresti-Timișoara, oare unde o fi acea casă? O fi ea pe undeva, dar să revenim la subiect.

De ce sunt fericiți cei ce nu se înțeleg? Nu e vorba de cei ce se ceartă, nu mă înțelegeti greșit. În povestea noastră avem doi fericiți: vânzătorul de cizme din piele adevărată, facute la comandă (cred că a lui) și un vecin de compartiment care urmează să devină posesor al lor:

-Nu v-ar interesa niște cizme de piele facute la comandă? Ieftin le dau, n-am bani să mă duc acasă…
Deocamdată nimeni nu zice nimic nimic. Până la urma se trezește unu la vreo 60 de ani:
-Dă să văd! zice el cu glas răgușit ca după un pui de somn și juma’ de sticlă de tărie bine ascunsă pe mâneca de la haină.
-Ia-le dom’le, le dau ieftin, nu mai am bani. Două milioane șapte sute îs în magazin, io le dau cu un milion trei sute (prima oară). La comandă le-am făcut. Astea te țin 5 ani de-acu’, îs tare bune.
-La…las că nu-mi faci tu program cât mă țin. Nu-s bune, mă strâng! zice el după ce le încearcă, sperând să mai scadă prețul.
-Păi îs noi, de aia, apasă mai tare, apasă mai tare călcâiu’. Hai ca ți le dau ieftin, două milioane șapte sute îs în magazin, io ți le dau cu un milion trei sute (a doua oară).
-Hmm.. nu… nu știu… cât le dai?
- Un milion trei sute (a treia oară, tot compartimentul știe exact), două milioane șapte sute îs în magazin, la jumate.
-Două milioane îți dau, mai mult nu! zice cumpărătorul destul de încet.
-Ce? întreabă vânzătorul, singurul de acolo care nu a auzit.
-Un milion jumate, mai mult nu îți dau! mult mai tare de data asta.
-Bine dom’le! Să le porți sănătos!

Până la urmă prețul a fost 145 de lei și cei doi parteneri de afaceri probabil își freacă și acum mâinile de bucurie, unul a obținut mai mult decât a cerut și a visat iar altul a negociat la sânge și le-a luat la jumătate de preț spunând după plecarea vânzătorului: “astea-s bune, te țin mai mult de cinci ani…”.

Așa că de ne-om înțelege mai bine sau mai rău, sănătoși să fim!

Hai noroc!